”Trebuie să fii nebun de iubire, să intri în iad după cineva, în suferința cuiva, așa cum Hristos a intrat pentru noi în iad”

Trebuie să fii nebun de iubire, să intri în iad după cineva, in suferinta cuiva, așa cum Hristos a intrat pentru noi in iad.

E minunat să dai de Dumnezeu la un moment dat în viața ta și totodată este extrem de trist să nu duci această întâlnire la bun sfârșit, ci să eșuezi lamentabil.

Îți iei o dată inima în dinți, prinzi curaj și vii să te spovedești. Incepi să spui toate cele pe care le-ai făcut și dacă îți cade în mână un îndreptar de spovedanie, vei vedea că sunt puține păcate pe care nu le poate bifa omul și că pe majoritate le săvârșim poate zilnic și făcând lucrul acesta, firesc te întrebi : Ce șanse am eu să-L întâlnesc pe Dumnezeu? Ce șanse mai am eu să am o relație cu Dumnezeu?

Aici este răscrucea vieții tale, cred eu. In întrebarea aceasta sunt două căi care se deschid instantaneu înaintea sufletului omului: una a DEZNĂDEJDII și a renunțării și alta a NĂDEJDII și a încrederii în Mila lui Dumnezeu!

Dumnezeu a întâlnit mulți oameni bogați în viața lui pe pământ și îmi vin acum în minte doi dintre aceștia: unul este Zaheu vameșul, iar celălat, tânărul bogat care respectase toate Poruncile încă din pruncie și care, cu toate acestea, ratează întâlnirea cu Dumnezeu, când Hristos îi spune: “Vinde averea ta și vino după mine!”

Vedeți Dvs, lui Zaheu, în mod paradoxal, Hristos nu îi spune lucrul acesta, deși vameșul era foarte bogat și foarte lipit de bogăția sa, ci îi spune: “Zahee, astăzi vreau să mănânc cu tine, în casa ta!”.

Se pare că lui Dumnezeu nu i-au placut niciodată oamenii călduți, oamenii care stau în Creștinism ca într-un fotoliu…

Mulți dintre noi, cei care ne-am născut creștini nu știm cum arată altă religie și nici nu ne interesează altceva și din cauza acestei obișnuințe începem să facem lucrurile duhovnicești mecanic și astfel calea spre Dumnezeu devine ceva foarte fad, foarte formal.

Pentru mine, este tare bizar cum omul târâie parcă în El dragostea lui Dumnezeu, pentru că nu-L caută multă vreme și în Postul Paștelui, în Săptămâna Mare, dintr-o dată vrea să vină să se spovedească și să se împărtășească și mă întreb: ce caută, de fapt, omul acesta?

Căutarea lui Dumnezeu nu este, să știți, ca o “zeamă lungă” sau ca ceva “leșinat” așa, cu multă plictiseală și cu multe gesturi fără noimă, fără sens.

Cu toți cunoaștem regulile, care adesea, în creștinism, sunt lipsite de importanța.

Vă dau un exemplu: aflați la Liturghie, ne smintim pe loc și ne agităm imediat, dacă vedem că un om încalcă una dintre “regulile de aur” ale credincioșilor(dacă un om vine la biserică îmbrăcat mai nu-știu-cum, dacă femeile nu poartă batic pe cap, dacă trece cineva prin fața altarului, dacă se închină diferit pe la icoane) și imediat îl sancționăm pentru încălcarea lor.

Paradoxul total, spune un Epsicop grec venit în România cu mulți ani în urmă, este că cei mai mulți români vin la biserică în noaptea de Înviere nu pentru întâlnirea cu Dumnezeu, nu pentru că îi interesează Liturghia și Împărtășirea cu Dumnezeu, ci pentru că îi interesează pâinea sfințită și lumina primită de la preot, pentru care ar fi în stare să se calce în picioare, iar pentru mine, spune el, lucrul acesta este de neînțeles, arătând astfel că ortodocșii români se comportă ca niște vrăjitori, neavând parcă nicio treabă cu Bunul Dumnezeu.

Să știți că “liniștea” aceasta(eu merg la biserică, eu dau acatiste, aprind lumânări, fac pomeniri, țin post ca la carte) pe care credem că o avem este prevestitoare de iad, de eșec al întâlnirii cu Dumnezeu.

Priviți spre viața Sfinților din calendar si veți vedea că niciunul nu a fost formalist, nu s-a concentrat pe împlinit reguli, niciunul nu a fost un “cuminte” așezat în fotoliul creștinismului, din care, de obicei, spovedește ce NU a făcut…

De multe ori spunem lucrul acesta: parcă a scăzut rugaciunea în mine, parcă nu mai am putere să mă rog, m-am îndepărtat de Dumnezeu, de biserică, nu mai pot să citesc, să mă spovedesc, nu mai am chef…

Să știți că Dumnezeu este total neformal, El nu face psihologie cu noi și nici nu încearcă să ne miște spre El împotriva voinței noastre.

Marii Părinți spun așa: omul nu se poate mișca spre Dumnezeu decât atunci când află, când descoperă iubirea nebună a lui Dumnezeu pentru el. Nimic altceva nu mișcă inima noastră spre El(nici frica de moarte, nici frica de boală), ci doar iubirea Lui nebuna pentru oameni.

Ce înseamnă această iubire?

Spunea Gheron Iosif că multă vreme s-a rugat cu inima uscată, nimic nu se mișca în el și intr-o dimineață văzând soarele deasupra pădurii a simțit cum dintr-o dată, în minte i-a venit un gând minunat, ce a încălzit inima lui:

“Doamne, cât de mult iubești tu lumea dacă faci ca în fiecare dimineață să răsară Soarele și peste cei buni, și peste cei răi!”. Ziua aceea a fost pentru el o revelație extraordinară și spune că în clipa aceea a înțeles cât de mult ne iubește Dumnezeu, apoi această iubire s-a adâncit în el din ce în ce mai mult.

Trebuie să fii nebun de iubire, să intri în iad după cineva, așa cum Hristos a intrat pentru noi. A suportat orice pe lumea aceasta: să fie scuipat, bătut, schingiuit, batjocorit și omorât, dintr-o iubire nebună pentru oameni.

Poți înțelege lucrul acesta doar dacă îți amintești când ai iubit ca nebunul pe cineva…nu ai mâncat zile întregi, nu ai mai știut de e zi sau noapte și ai fi fost în stare să mergi la capătul pământului pentru el/ea, gata să faci orice sacrificiu.

Așa e Dumnezeu, veșnicul îndrăgostit de noi. Vă dați seama cât de neegoist trebuie să fii încât să uiti de tine, să nu te mai gândești la viața ta și doar să vezi în fața ochilor tăi numai pe omul acela?!

Și de-ar fi să gust întunericul iadului, nu mă tem, pentru că la Domnul îmi e toată nădejdea! El știe că omului îi este tare greu să se mântuiască și spune:

“Ceea ce la om este cu neputință, la Dumnezeu este cu putință!”, iar cuvântul acesta este ca o gură de aer proaspăt pentru mine.

Citește orice îndrumar de spovedanie și vei vedea că este imposibil să te mântuiește, că zilnic săvârșești majoritatea păcatelor, că atunci când ne apropiem de sfânta Împărtășanie ești la pământ și dacă îl citești pe Sfântul Vasile cel Mare care spune: pentru cutare păcat nu te împărtășești 5 ani de zile, pentru cutare, 10 ani, te îngrozești și deznădăjduiești crezând că toată viața ta nu te vei putea împărtăși…însă Sfântul Vasile spune: “iar tu, duhovnice, dacă vei vedea în inima omului din fața ta, pocăință și nădejde în Dumnezeu, să nu-i socotești Împărtășania în ani de depărtare, ci în stare de pocăință. Și atunci 10 ani se fac o zi și 20 de ani se pot face un ceas…

Înțelegeți să nu vă mai temeți de iad și de neputințele și păcatele Dvs, pentru că ele toate încap și se topesc în iubirea nebună a lui Dumnezeu pentru noi, însă de noi depinde să punem lucrul acesta în inima noastră, cu străduință și rugăciune multă.

Atunci când simți că nu mai poți, că toate ferestrele ți s-au închis, atunci când te simți părăsit și parcă ai intrat în iad, să știți că atunci Dumnezeu suflă asupra ta, El vine spre tine și atunci este momentul să-L primești. El poate pătrunde întunericul inimii și vieții tale, El te poate scoate din cele mai negre trăiri!

Preot Visaroin Alexa

ADVERTISMENT
loading...

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *