Prea puternică să o înghită iadul Siberiei – poveste de viață



marta vasiliu

„Aveam doar 16 ani. Am fost judecată cu proces şi condamnată politic la 10 ani, ca duşman al poporului rus. În lagăr, la Polul îngheţat, foamete cruntă după un război nimicitor, gerul de -45, -50 de grade, viscolul care te biciuia fără încetare, munca grea…; eram slabi de ne ieşeau coastele în afară. Luptam ca să nu murim. Din cele 14 vagoane de vite încărcate cu noi, doar 3-5% s-au mai întors din Siberia. Cei mai mulţi n-au rezistat să-şi termine pedeapsa, rămânând datori”, spune cu amărăciune Marta Vasiliu din Constanţa, în vârstă de 87 de ani. Amintirile ei dureroase, tăinuite o viaţă, le-a aşternut în scris.

„În 1927, părinţii mei, originari din Basarabia, Bălţi, au plecat cu gândul de a se stabili definitiv în oraşul Constanţa, unde tatăl meu s-a angajat ca navigator. Eu m-am născut în 1929. Am fost singurul copil la părinţi.” Aşa îşi începe povestea adânc îngropată în suflet doamna Marta Vasiliu. La 6 ani a rămas fără tată, care a murit în­tr-un accident pe vas. Mama ei s-a recăsătorit după câţiva ani grei de văduvie, cu un bărbat care avea trei copii dintr-o căsătorie anterioară cu o nemţoaică. Avea 11 ani când fraţii ei vitregi, care trăiau în Germania şi care se înrolaseră în armata germană, au fost repartizaţi cu garnizoana la Constanţa. Au petrecut un timp cu sora mai mică, pe care au învăţat-o rugăciunea Tatăl nostru în limba germană. Înainte de a pleca pe front în Rusia, au făcut fotografii împreună, în uniformele militare, pe care Marta le-a aşezat în albumul de familie. După un timp, tatăl a fost înştiinţat că cei doi feciori îşi dăduseră viaţa pentru Germania, în luptele de la Stalingrad. Bătrân şi bolnav, părintele vitreg al Martei n-a rezistat. Rămase din nou singure, Marta şi mama ei au mers să petreacă Crăciunul în Basarabia, la bunicii dinspre mamă. La insistenţa lor, ca să se mute în Basarabia, Marta a rămas ca zălog la bunici, iar mama ei a plecat în România, urmând să revină în Basarabia în cel mai scurt timp. „Frontul însă s-a întors cu o rapiditate neaşteptată. Ruşii, ocupând din nou Basarabia, au închis frontiera şi eu am rămas la bunica, iar mama în România, unde se dusese să ia nişte acte absolut necesare. Aveam 14 ani atunci. A mai trecut aproape un an, timp în care şi-au pus oamenii pe posturi, tot din cei vechi, care ştiau rostul.

Au început arestările apoi, în masă, Rusia fiind la pământ deoarece în retragere nemţii pârjoliseră totul. Până la porţile Moscovei era numai cenuşă. Ruşii aveau mare nevoie de forţă de muncă neplătită. Am fost arestată la 15 ani şi jumătate şi încă jumătate de an ţinută în­tr-un interogatoriu sălbatic. Când am împlinit exact 16 ani, vârsta majoratului la ruşi, a început procesul, fiind judecată politic de către Sovietul Suprem URSS după articolul 54 din codul lor. După terminarea procesului am primit 10 ani de muncă silnică în lagărele din Siberia, deoarece, împreună cu alţi tineri, strigasem că vin bolşevicii şi ne vor trimite şi pe noi în Siberia, cum au procedat în ’40. O probă puternică la dosarul meu a fost albumul de familie cu fraţii mei vitregi în uniforme nemţeşti.

Bătăile până la sânge erau la ordinea zilei în timpul interogatoriului. Mă numeau pui de năpârcă nazistă. Am fost judecată în Bălţi, după care ne-au trimis la Chişinău, la închisoarea centrală. Aici am stat o perioadă până s-au strâns deţinuţi suficienţi pentru transportul în Siberia”, îşi aminteşte Marta Vasiliu.

În Munții Urali

„Era noapte. Începuse frigul de toamnă târzie. Dormeam împreună cu ceilalţi deţinuţi. Deodată, un gardian a dat ordin ţipând: «Scularea, îmbrăcarea şi afară încolonarea.» Ne-au dat fiecăruia câte o boccea cu nişte bucăţi de pături cu sânge uscat pe ele – probabil de pe front -, spunându-ne să avem grijă de ele. Ne-au poruncit ca până la destinaţie să nu scoatem nici o şoaptă. A mai strigat o dată: «Înţeles?» Toată lumea amuţise. Ajunşi în toiul nopţii în gara din Chişinău, ne-au urcat în vagoanele de vite care aşteptau pe linie. Eram foarte multe femei, supraaglomerat. Vagonul avea un gemuleţ fără sticlă, cu gratii. Nu aveam cu ce-l astupa, întrucât bucăţile de pături ce le primiserăm nu ne ajungeau să ne acoperim nici trupul. Înţepeniserăm de frig. Viscolea şi zăpada intra printre gratii. Unele dintre noi, care dormeau sub geam, se trezeau acoperite de zăpadă. Vagoanele se deschideau o singură dată pe zi, când ne aduceau o căldare cu apă, peşte sărat şi o bucată de pâine.

Foamea o mai înduram, dar lipsa apei era foarte grea. Peştele, fiind sărat, ne dădea o sete teribilă. Credeam că drumul nu mai are sfârşit, dar după două săptămâni trenul a oprit, s-au deschis vagoanele şi ne-au dat jos. Prin viscol şi zăpadă am ajuns cu greu la lagăr. Ne-au dus la baie şi apoi ne-au băgat în zeghe, apoi în barăci cu paturi suprapuse. Ne-au ţinut în carantină la început şi, după ce ne-au verificat sănătatea, ne-au format în brigăzi şi am început munca. Între timp am aflat unde ne aflam: în Munţii Urali, în mijlocul nesfârşitelor păduri siberiene. Erau foarte multe lagăre, probabil rămase din 1917, când, la Revoluţie, jumătate din populaţia rusă a fost dusă la «răcoare».

La ora 6 dimineaţa luam masa, un fel de budincă, căreia i se spunea caşă. Făceam o oră până la locul de lucru. Era o muncă peste puterile de rezistenţă ale unui om sănătos. Nu se ţinea cont că suntem femei. Lagărele pentru oamenii politici erau lagăre de exterminare. Fiind foarte frig, munceam fără întrerupere, altfel gerul care te biciuia fără încetare te îngheţa complet, dacă te aşezai pentru puţină odihnă. În plus, dacă nu-ţi făceai norma, nu primeai porţia de mâncare. Seara era mâncare caldă – ciorbă şi pâine. În fiecare zi se murea în jurul meu. Mă încurajam că sunt prea tânără în comparaţie cu cei care au murit, care aveau câte 35, 40 de ani şi care poate erau şi bolnavi”, mărturiseşte doamna Vasiliu.

Biletul spre libertate

După ispăşirea pedepsei de 10 ani a fost deportată într-un sătuc la 80 km de Odessa. Nu ştia dacă e liberă sau nu. S-a prezentat acolo la Securitate cu actul dat din lagăr pentru deportare şi a primit o gazdă. A doua zi cineva a dus-o la Colhoz pentru a fi luată în primire. Muncea alături de ceilalţi şi primea bani la sfârşitul lunii. În fiecare săptămână, gazda ei dădea raportul despre cum i-a fost purtarea: ce povestea, dacă plângea, dacă râdea. Trăia într-o resemnare totală, nu vorbea cu nimeni, îndesându-şi şi mai mult suferinţa în adâncul inimii. Îşi reprima şi controla toate reacţiile, fiecare sentiment sau emoţie. Era permanent urmărită, ameninţată, prigonită. Iar dorul de casă o covârşea. „Trecuseră încă doi ani. Îmi doream să ajung acasă, în România. Mi-era frică să trec ilegal frontiera, ca să nu-mi pierd din nou şi puţina libertate. Până într-o zi când mi-am spus că trebuie să risc.

Într-o dimineaţă am zis «la revedere» gazdei, care ştia că merg la muncă. Eu însă am luat rata spre Odessa. Ştiam perfect limba rusă. Mi-am cumpărat un bilet de tren pentru Moscova, cu gândul să ajung la ambasada română. Eram într-o frică continuă. La Moscova am ajuns în toiul nopţii. Nu mă puteam caza la un hotel, deoarece nu aveam nici un act, aşa că m-am amestecat printre ceilalţi, în gară, şi am adormit, fiind foarte obosită şi îngrijorată. A doua zi am întrebat la biroul de informaţii unde e sectorul cutare şi strada cutare. Mi-era frică să rostesc numele ambasadei. Audienţa mi s-a aprobat peste două zile, după ce am completat un formular pe care am scris cu litere de tipar «repatriere». Eram înnebunită, deoarece în Moscova nu puteam sta prea mult. Noaptea dormeam în gară. Ziua, ca să nu fiu luată la ochi, ieşeam. Între gară şi ambasadă am văzut Muzeul Tretiakov. Fiind foarte frig afară, am intrat în el şi m-am amestecat printre vizitatori. Seara, ca să nu merg în acelaşi loc, m-am dus la o altă gară din Moscova.

A doua zi, când am auzit că voi fi primită în audienţă, o linişte aparte a năvălit în sufletul meu şi m-am simţit uşurată. Le-am explicat cu disperare că sunt cetăţean român, născută şi crescută în Constanţa, că nu mi-am mai văzut mama de 12 ani, că bunicii mi-au murit şi sunt singură. Ambasadorul şi cei doi secretari care asistau mi-au spus atunci: «Fiţi liniştită că ne vom ocupa de repatrierea dvs. cât mai curând. Vă dăm noi o adeverinţă ca să nu vă facă nimic, dar trebuie să vă întoarceţi înapoi şi să aşteptaţi paşaportul de la noi». Mi-au dat şi un bilet de tren pentru a mă întoarce. Îmi pierdusem însă încrederea în oameni”, spune oftând Marta Vasiliu.

Când s-a întors, securiştii au început să ţipe la ea, că a plecat fără să le ceară voie. Au lăsat-o însă în pace când le-a arătat adeverinţa de la ambasadă. Aştepta în fiecare zi paşaportul, care spera să-i redea pe deplin libertatea. A sosit, după trei luni, iar după încă şase, şi viza de ieşire din URSS. Înainte de a-i înmâna însă preţiosul act au pus-o să declare în scris că „nu va pomeni nimănui, niciodată şi nicăieri, nici în bibliografiile ce vor urma” despre închisorile prin care a trecut. Semnătura pe care a dat-o a reprezentat biletul ei spre libertate. Când a plecat din Odessa, cu paşaportul în mână, a simţit că a ieşit pe porţile iadului spre lumină.

Mormântul mamei

Înainte de plecare i-a scris mamei sale că va sosi acasă. Nu mai ştiau nimic una de cealaltă de 12 ani. Când a primit scrisoarea, mama ei a făcut atac de cord şi nu a mai putut fi salvată. Ajunsă în Constanţa, fata i-a găsit mormântul proaspăt. „După ce am trecut frontiera, în tren, în acelaşi compartiment mai erau două persoane, de 65-70 de ani, soţ şi soţie, care veneau şi ei de la Odessa şi mergeau la Iaşi, de unde erau. Eu am ieşit pe culoar la geam şi am început să plâng. Eram stresată şi emoţiile erau foarte puternice. Doamna, crezând că mi-e rău, a venit la mine. M-a întrebat cu ce mă poate ajuta. Când am dat să vorbesc, mi-am amintit de declaraţia dată. Orice puteam spune, numai adevărul nu. I-am spus printre suspine că bunica mea a murit la spital în Odessa, că am îngrijit-o mult timp, dar în final a murit. Asta a fost prima minciună“, îşi aminteşte cu durere Marta Vasiliu. Ieşenii alături de care călătorea au ajutat-o să trimită o telegramă la Constanţa prin care anunţa când va sosi. La gară au aşteptat-o cei care primiseră telegrama, o familie apropiată, care o cunoşteau de mică. Nu i-au putut spune de la început despre decesul mamei şi nici oferi un cămin, de frică. Armata rusă era încă în ţară.

„M-am trezit singură în mijlocul străzii, străină printre străini. M-am dus într-un părculeţ, pe o bancă. Singura soluţie care mi-a trecut prin minte a fost să merg la Partid. A fost un curaj disperat. Cu teamă în suflet le-am pus pe masă paşaportul şi biletul de tren Odessa-Bucureşti-Constanţa, spunându-le că am venit din Rusia pentru mama, neştiind că a murit. Le-am zis că, dacă ştiam, nu mai veneam, că îmi era foarte bine şi în Rusia. Această inspiraţie de moment a fost salvarea mea. Mi-au dat şi casă, şi serviciu”, ne mai spune doamna Vasiliu.
Fire puternică, călită în infernul lagărelor de la Polul Nord, Marta Vasiliu a început imediat să-şi reia viaţa de unde o lăsase. Şi-a terminat liceul, după care a urmat o şcoală tehnică de contabilitate. Simţea nevoia de multă odihnă, dar nu şi-o permitea. Lucra foarte mult ca să se poată întreţine.

L-a cunoscut apoi pe medicul C. Neculae Vasiliu. Acesta a iubit-o de la început, chiar dacă nu ştia nimic despre ea. Şi-a schimbat domiciliul, mutându-se în Bucureşti, ca tânărul doctor să-i piardă urma, pentru că simţea că îl nedreptăţeşte. Când a vrut la un moment dat să-i povestească ce ascundea de atâţia ani sufletul ei, acesta a oprit-o spunându-i că o iubeşte şi nu îl interesează trecutul ei. S-au căsătorit şi au locuit peste 20 de ani în Bucureşti. Au revenit la bătrâneţe în Constanţa, lângă mormintele părinţilor.

„Toată viaţa am avut sabia deasupra capului“

După pensionare, cu 8 luni înainte de Revoluţie, fiind încă în Bucureşti, a sunat cineva la uşă. Doi bărbaţi de la Securitate o căutau pe Marta Vasiliu. Era acuzată că face parte din grupul inginerului Filipescu şi voiau informaţii despre cei care umpluseră cutiile poştale cu manifeste împotriva lui Ceauşescu. Au ches­tionat-o două ore. „La un moment dat, gândind că mă vor aresta, începusem să tremur de parcă aveam friguri. Le-am cerut permisiunea să merg în bucătărie să beau puţină apă.

Acolo i-am scris un bileţel soţului meu prin care îl anunţam că am fost arestată. Revenind la securişti, i-am găsit ridicaţi să plece, avertizându-mă însă că vor reveni. După ce au plecat, mi-am pregătit o bocceluţă cu cele necesare, ca să fiu pregătită pentru când vor reveni cu mandat de arestare. Am rupt bileţelul adresat soţului meu, căruia nu i-am spus nimic. De atunci, de câte ori suna soneria, făceam un şoc. Aşa am trăit cele 8 luni până la Revoluţie. Aşa am trăit toată viaţa. Ca un animal speriat şi hăituit. Eram în ţara mea, dar toată viaţa am avut sabia deasupra capului. Stresul mă dărâmase pur şi simplu”, se destăinuie Marta Vasiliu cu vocea stinsă de emoţie.

Despre povara ce o purta în suflet a aflat târziu soţul ei, când, după Revoluţie, femeia şi-a făcut dosarul pentru a se înscrie în Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici. La îndemnul asociaţiei din care face parte, Marta Vasiliu şi-a scris memoriile.

În prezent, bătrâna locuieşte în Constanţa, singură, într-un apartament. Puţini îi cunosc trecutul. „Viaţa mea a fost prea dură. Am avut tinereţe furată şi bătrâneţe chinuită, din cauza bolilor.
Noi, bătrânii, am apucat vremuri tulburi, dar suntem cu toţii români şi trebuie să nu uităm că Basarabia şi Bucovina întotdeauna au fost şi sunt pământ românesc, luat cu japca. Tinerii de azi şi-au pierdut busola, nu mai ştiu încotro s-o ia. Mie evenimentele din 1989 mi-au adus libertatea sufletului închistat într-o carapace aproape o viaţă întreagă. Atunci m-am născut a doua oară“, afirmă senină, în încheiere, Marta Vasiliu.

Articol relatat de portalul ziarullumina.ro.



loading...
loading...

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *