Despre virtuțile curative ale mierii de albine



miere

Mierea de albine este un aliment şi un medicament cu o compoziţie complexă, incluzând numeroase substanţe hrănitoare şi energetice necesare vieţii. În miere predomină glucide (fructoză şi glucoză), proteine, aminoacizi, vitamine (mai ales complexul B), săruri minerale (calciu, fier, potasiu), antioxidanţi şi bioflavonoide, cu proprietăţi antibiotice şi antiinflamatoare, fiind recomandată pentru consum mai ales în sezonul rece.

Flora României, spontană şi cultivată, cuprinde sute de specii de plante melifere care au polenizare entomofilă, adică cu ajutorul insectelor, culegătoare de nectar şi polen din flori. Cele mai mari cantităţi de cules sunt asigurate de teiul argintiu şi pucios, salcâmul alb şi galben, arţarul, jugastrul şi paltinul, dintre arbori, şi de floarea-soarelui, roiniţă, sulfina albă şi galbenă, mentă, mătăciune, talpa-gâştei, salvie, trifoi, sparcetă şi păpădie, dintre plantele erbacee.

Principalele insecte care transportă polenul de la o floare la alta sunt albinele. Aceste minuscule vietăţi fac legătura vitală dintre cer, natură şi om.

Harnica albină face zilnic zeci de kilometri de zbor în colindul lor de la flori la stup. Aprovizionarea stupului este o sarcină extrem de obositoare, ceea ce face ca o albină culegătoare să moară epuizată, după numai două‑trei săptămâni.

Nectarul şi polenul, preluat din flori, este transportat în stup şi prelucrat, în chip miraculos, cu ajutorul secreţiilor din guşă şi transformat în miere, pe care o depozitează în celulele fagurilor. Pentru un kilogram de miere, albinele prelucrează 3‑4 kg de nectar.

Din sortimentul larg de produse apicole prelucrate de albine sunt utilizate de om mierea, polenul, propolisul, lăptişorul de matcă, păstura, veninul şi ceara, toate deosebit de benefice pentru hrana şi sănătatea oamenilor.

Mierea de albine, denumită frecvent hrana vie sau aurul dulce şi parfumat, este un aliment şi medicament dulce, lichid siropos, de culoare aurie şi gust delicios. Are o compoziţie complexă, incluzând numeroase substanţe hrănitoare şi energetice necesare vieţii. În miere predomină glucide (fructoză şi glucoză), proteine, aminoacizi, vitamine (mai ales complexul B), săruri minerale (calciu, fier, potasiu), antioxidanţi şi bioflavonoide, cu proprietăţi antibiotice şi antiinflamatoare. Cele 3.280 calorii la un kilogram de miere asigură o valoare nutritivă deosebit de ridicată, care poate fi echivalată cu 50 de ouă, aproximativ 6 litri de lapte, 1,7 kg carne de vită, 2,1 kg peşte, 40 de portocale sau 25 banane.

Fiind bogată în fructoză şi glucoză, dar săracă în zaharoză, mierea poate fi combustibilul cel mai indicat pentru copii şi sportivi, care capătă o sursă de energie imediat asimilabilă.

Indicații terapeutice

În afară de valoarea nutritivă, mierea prezintă un complex de proprietăţi terapeutice energizante, tonifiante, aperitive, antianemice, antiseptice, antibacteriene, antifungice, expectorante, sedative, diuretice, laxative, antiinflamatoare, emoliente, antioxidante, cu recomandări în prevenirea şi combaterea multor afecţiuni.

Datorită inegalabilelor proprietăţi de vindecare a multiplelor afecţiuni şi de refacere a organismelor slăbite sau epuizate de boli acute sau cronice, mierea a fost mult apreciată încă din vremurile vechi. Tracii o numeau „hrana vie”, iar grecii antici erau convinşi că persoanele care consumă miere nu se mai îmbolnăvesc toată viaţa.

La persoanele sănătoase, indiferent de vârstă, mierea asigură creşterea rezistenţei fizice şi a energiei, ameliorarea digestiei, combaterea oboselii şi recuperarea rapidă a forţelor, după eforturi mari, fizice şi intelectuale.

La persoanele bolnave, mierea prezintă efecte benefice în foarte multe afecţiuni cum ar fi:

Boli gastrointestinale, hepatobiliare şi ulcere gastroduodenale;

Boli respiratorii şi pulmonare (tuse, răceli, dureri în gât, secreţii nazale, astm bronşic – în amestec cu suc de ghimbir şi infecţii bronşice – în combinaţie cu laptele cald);

Boli ale sistemului nervos (nevroze, insomnii, emoţii, stress înainte de examene);

Boli reumatice şi poliartrozice;

Cicatrizant în unele boli de piele (arsuri, răni, eczeme).

În diabetul zaharat de tip 2, mierea poate fi adăugată în băuturile răcoritoare, în amestec cu suc de lămâie.

Cercetări diferenţiate au demonstrat că efectele terapeutice sunt în funcţie de provenienţa mierii. Astfel, mierea de tei are efecte bune în răceli, tuse, bronşite, cardiopatie ischemică, stări nevrotice şi insomnii; cea de salcâm este indicată ca antiseptic şi în calmarea tusei; mierea de mentă favorizează digestia şi calmează colicii biliari; cea de floarea-soarelui intervine în ateroscleroza coronariană; mierea de roiniţă este antiseptică şi sedativă asupra sistemului nervos; mierea de conifere este de neînlocuit în afecţiunile aparatului respirator, mai ales în tuberculoză, pleurezie şi bronşite, luată separat sau în amestec cu hrean sau ceapă; cea de păpădie este depurativă, având rol în curăţirea sângelui, primăvara, şi uşor laxativă; mierea de cimbrişor este antiseptică, pectorală şi afrodisiacă.

Cele mai bune, sub aspect terapeutic, sunt mierea polifloră, mierea de fâneaţă şi mierea de munte, care prezintă proprietăţi revigorante şi întăritoare pentru bolnavi cronici, gravide, lehuze, convalescenţi sau în insomnii şi constipaţii.

În cosmetica tenului se aplică măşti pe bază de miere amestecată cu lapte cald sau cu apă de izvor pentru tenuri uscate, ridate şi obosite sau pe decolteuri. Pentru tenurile grase se aplică, timp de 20 minute, măşti astringente cu miere polifloră în amestec cu suc de lămâie. În aceleaşi scopuri, mierea intră în compoziţia unor săpunuri, cu efect de împrospătare a epidermei.

Lăptişorul de matcă este un produs glandular, secretat de albinele doici, pentru hrănirea mătcii, pe toată durata vieţii ei, şi pentru hrănirea larvelor, până la vârsta de trei ani, fiind un aliment bogat în foarte multe substanţe nutritive. Efectele hrănitoare spectaculoase ale lăptişorului rezultă din comparaţia duratei de viaţă: matca trăieşte 5‑6 ani, când depune circa 3.000 de ouă pe zi, în timp ce albinele lucrătoare trăiesc sub 40 de zile.

Lăptişorul a fost utilizat în terapeutica umană, începând din anul 1922, în Franţa şi din anul 1957, în România, având efecte benefice în neurastenie, astenii fizice şi endocrine, stări de surmenaj, anemie, convalescenţe, tulburări de creştere la copii, sarcină, ateroscleroză, vedere slăbită, revitalizare, combaterea îmbătrânirii premature.

Păstura (pâinea albinelor) este un produs al stupului reprezentat de un amestec de polen recoltat de albine şi depozitat în fagure, unde este transformat, prin reacţii enzimatice (respectiv fermentaţie lactică) sub influenţa unei anumite temperaturi şi umidităţi şi a florei microbiene din stup (Pseudomonas, Lactobacillus, Sacharomyces). Prin aceste reacţii se formează compuşi uşor asimilabili (monoglucide, aminoacizi, lipide simple), utilizabili în tratarea tumorilor canceroase (4‑5 linguriţe mestecate pe zi), şi cu efecte bune în hepatite cronice, anemii, dureri de prostată, sarcină şi în creşterea rezistenţei generale a organismului.

Veninul, arma de apărare a albinelor, este utilizabil în tratamentul reumatismului, artritei, creşterea imunităţii organismului şi protector împotriva iradierii radioactive. În aparatul cardiovascular intervine prin reglarea circulaţiei cerebrale, ca hipotensor, antiaritmic şi în reducerea vitezei de coagulare a sângelui.

Ceara de albine este rezultatul metabolizării unor substanţe nutritive ingerate de albine şi secretate de glandele cerifere pentru construirea fagurilor. Este mult folosită în cosmetica tenului, la prepararea alifiilor pentru îngrijirea mâinilor şi picioarelor, la curăţirea dinţilor şi la prevenirea bolilor infecţioase ale căilor respiratorii şi digestive. Extern este benefică la tratarea contuziilor şi a plăgilor infectate.

Sursa: ziarullumina.ro



loading...

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *