Cum să dobândim fericirea?



familie-fericita_640x426-600x399

Nu cred că există o definiţie unică a fericirii sau un singur criteriu de determinare a fericirii, căci sufletul omenesc e complicat şi variabil de la individ la individ. Aşa cum spunea filosoful Petre Andrei, “ceea ce provoacă fericirea unuia nu este uneori pentru altul nici măcar un motiv de mulţumire trecătoare, ceea ce descreţeşte o frunte şi înveseleşte un chip, poate produce altcuiva durere, căci un soare ce răsare într-o parte, apune în partea cealaltă“.

Contrar opiniei generale, fericirea nu este ceva exterior. Nu poţi deveni fericit că ai mulţi bani, ai reuşit în carieră, familie etc. … Fericirea este un dar de la Dumnezeu.

Fericirea, ca şi multe alte lucruri în viaţă, este o chestie relativă. Pentru cineva a fi fericit înseamnă să ai un automobil de ultimă generaţie, pe când pentru alţii – să ai cu ce îţi hrăni copiii în ziua respectivă.

Însă adevărata fericire este atunci când omul este într-o armonie totală cu Dumnezeu. Deseori în activitatea didactică am întâlnit studenţi care, în pofida faptului că aveau tot ce îşi doreau, nu se considerau fericiţi. Însă nu mergeau la biserică, pentru că, considerau ei, “cine, în afară de mine, mă poate ajuta?”

Atunci când vorbim despre biserică, fericirea capătă noi valenţe. Omul nu mai vede fericirea în lucruri materiale. Un om care merge la biserică înţelege că viaţa capătă o nouă dimensiune atunci când eşti în permanentă relaţie cu Dumnezeu.

Cum să dobândim fericirea? Fiecare dintre noi trebuie să vadă, mai întâi de toate, fericirea ca pe o stare supremă.
Într-una din zile citisem următoarea istorioară:

Un om nefericit a plecat în căutarea unui om fericit, pentru a afla secretul fericirii. În drumul lui a dat peste mulţi oameni nefericiţi ca el, dar din alte motive. Primul era nefericit că îi decedase soţia; al doilea, că avea o soţie rea; al treilea, că nu s-a putut îmbogăţi; al patrulea, că era bolnav şi nu se putea bucura de averea lui; al cincilea, că era singur şi nu-l vizita nimeni; al şaselea, că avea probleme cu vecinii. În sfârşit, s-a oprit în dreptul unuia pe care n-a îndrăznit să-l întrebe, căci era mai sărăcăcios îmbrăcat şi, cu siguranţă, s-a gândit el, n-are cum să fie fericit. I-a dat totuşi „Bună ziua”, la care omul a răspuns: „Mulţumesc lui Dumnezeu pentru toate zilele, pentru fericirea ce o am în fiecare zi”. Vorbele acestea l-au făcut să zăbovească în alergarea lui după secretul fericirii, întrebându-l pe acel om despre sănătate şi despre situaţia lui materială. A fost uimit să afle că respectivul „trăia pe pământ” având puţini bani, o sănătate relativă şi o familie obişnuită, că uneori a fost şi mai lipsit, trecând prin unele probleme de-a lungul anilor. Ceea ce a sesizat călătorul nefericit abia în timpul discuţiilor era faptul că fericitul avea în mână o carte din a cărei lectură s-a întrerupt pentru a sta de vorbă cu el. A aflat că era Biblia – ştia şi el despre această carte – din care cel ce o avea citise cuvintele Domnului Iisus care a zis:

“Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia cerurilor! Fericiţi … Fericiţi …” (Matei 5, 2-11): „Fericiţi … cei ce ascultă Cuvântul lui Dumnezeu şi-l păzesc” (Luca 11, 28).

În acest context, mi-am amintit de Sfântul Efrem Sirul care spunea: „Fericit cel ce, stând în tot ceasul la dumnezeiasca strajă a rugăciunii ca un înger ceresc, are gânduri curate şi nu-l lasă să se apropie de el pe vrăjmaş, ca să nu îi ia sufletul în robie, şi să nu îl depărteze de Dumnezeu Mântuitorul”.

Fericirile sunt bucurii ale sufletului atunci când omul se apropie de Dumnezeu. Aceste fericiri ale sufletului încep încă de când sufletul omului se afla în trup (chiar dacă trupul este plin de boli şi suferinţe), iar fericirea continuă desăvârşit în Împărăţia Cerurilor.

Pentru ce plânge omul în această lume? Pentru ce a plâns Adam şi Eva când au fost izgoniţi din Rai?

Pentru păcatul neascultării de Dumnezeu şi al ascultării de diavol (de minciună). Primul păcat pe care i l-a insuflat omului diavolul a fost păcatul trufiei (vei fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul), iar acest păcat a venit prin neînfrânare, adică nu a putut să se înfrâneze, să postească şi să nu mănânce din pomul binelui şi răului.

Fericiţi cei ce plâng pentru păcatele lor şi se roagă cu smerenie ca Domnul Dumnezeu să le spele păcatele în sângele Mielului; ei se vor bucura (mângâia) în Împărăţia Cerurilor veşnic şi în trup pe pământ vor fi mângâiaţi, vor avea pace de la Duhul Sfânt, nu pacea care o dau oamenii, ci împăcarea cu Domnul Dumnezeu.

Fericirile consemnate în Sfânta Scriptură sunt singura cale spre fericirea cea statornică, după care omul aleargă încă din primele zile ale vieţii lui. Din păcate, însă, nu mulţi sunt aceia care mai ştiu cum “să alerge” după fericire, după odihnă şi după pace. Hristos este fericirea, odihna şi pacea, deci numai o viaţă petrecută cu şi întru Hristos poate rodi odihna, pacea şi fericirea.

Vlad Madan

“Altarul Credinței” – nr. 3-4, martie-mai 2013



loading...
loading...

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *