Adolescenta care a refuzat avortul: „I-am auzit inima bătând!”



claire-and-taylan31-672x372

Provin dintr-o familie foarte bună. Părinţii mei au făcut aceleaşi greşeli ca toţi ceilalţi părinţi, dar au avut întotdeauna grijă să nu duc lipsă de nimic. Tata chiar a înfiinţat un fond de studii pentru mine, pe când eu eram încă un bebeluş. Am locuit întotdeauna în cartiere bune. Am condus o maşină frumoasă şi am mers la o şcoală bună. Acestea fiind spuse, trebuie să menţionez un lucru: când am rămas însărcinată, n-am avut pe nimeni alături de mine! Însă este adevărat şi faptul că, înainte de a rămâne însărcinată, am făcut anumite alegeri care m-au adus în situaţia de a nu avea pe nimeni lângă mine. Când am aflat că eram însărcinată, nici nu-mi venea să cred!

„Unde există voinţă, există şi putinţă.”

Relaţia dintre mine şi tatăl copilului meu a fost una dificilă de la început şi a devenit din ce în ce mai dificilă pe parcurs. Dar nu-l aveam decât pe el. În cele din urmă, ne-am despărţit când eram în a şaptea lună de sarcină. Dar chiar şi aşa, fără slujbă, fără maşină, fără bani, ştiam că vreau să păstrez copilul şi eram dispusă să depun tot efortul necesar acestui scop. Celor care mă întrebau cum aveam de gând să mă descurc, obişnuiam să le spun că „Unde există voinţă, există şi putinţă”.

Au fost atât de multe zile în care am plâns până mi-au ieşit ochii din cap, atât de multe zile în care m-am gândit şi, câteodată, chiar am spus că ar trebui (sau ar fi trebuit) să fac avortul şi gata! L-am implorat pe Dumnezeu să mă ajute!

În timpul sarcinii s-a legat o prietenie foarte frumoasă între mine şi Anja (liderul studenţilor din cadrul universităţii Mississippi State şi activistă pro-viaţă). Când aveam 11 săptămâni şi 6 zile de sarcină, Anja m-a dus la Centrul pentru Alegeri cu privire la Sarcină, unde am putut face o ecografie gratuită (C.A.S. este un loc extraordinar!). La acest centru am putut să-l văd pe mititelul din mine! I-am auzit inima bătând! Încercând să-mi reţin lacrimile, am izbucnit într-un râs nervos în timp ce-mi urmăream copilul ţopăindu-mi în burtică. În acel moment am ştiut că urma să duc sarcina până la capăt cu orice preţ!

„Aurul cel ai curat se obţine din focul cel mai puternic.”

Cu toate astea, încă mai aveam îndoieli în fiecare zi. Am renunţat la facultate şi mi-am pierdut şi cele două slujbe, pe când eram în a cincea lună de sarcină. Tot nu ştiam cum urma să mă descurc sau cum aveam să-mi întreţin băieţelul din puţina agoniseală de care dispuneam. M-am rugat la Dumnezeu să mă îndrume să fac ceea ce era mai bine pentru fiul meu.

Acum mi-e ruşine să recunosc, dar voi fi sinceră: încă mai aveam momente în care îmi doream să-mi fi avortat copilul. Însă Anja mi-a fost alături prin tot acest coşmar – mi-a fost consilier, mamă, prietenă, tată pentru copilul meu, orice am avut nevoie!. M-a iubit şi mi-a iubit copilul. I-am simţit iubirea de fiecare dată când o sunam sau îi trimiteam mesaje pe telefon, strigând după ajutor.

Mamei mele i-am spus că sunt gravidă abia în a 16-a săptămână de sarcină, după ce am aflat că voi avea un băieţel. Ei bine, micuţul care creştea în mine a înfiripat o nouă şi extraordinară relaţie între mine şi mama mea. În acel moment, aveam nevoie disperată de ajutorul ei. Decizia ei de a mă lăsa să mă mut înapoi în casa părintească fix în ziua în care împlineam 18 ani, a fost o adevărată binecuvântare pentru mine! Deja eram gravidă în 8 luni. Mama a fost cea care i-a cumpărat micuţului meu Taylan primele pături, primele hăinuţe, salopete etc. A avut nevoie de mult timp, dar, în cele din urmă, mi-a acceptat sarcina şi a devenit, în mod oficial, entuziasmată de faptul că urma să fie bunică pentru prima oară. Mătuşa mea chiar a dat o petrecere în cinstea viitorului meu copilaş! I-am mulţumit lui Dumnezeu pentru faptul că, în sfârşit, copilul meu era acceptat şi iubit.

„Durerea prin care treci acum nici nu se compară cu fericirea care te aşteaptă.”

Taylan a venit pe lume pe 30 iulie. Mi-a fost foarte greu. Fiecare secundă era înspăimântătoare. Totul era nou pentru mine. Exact asta este şi cea mai mare teamă a mea – teama de necunoscut. Îmi amintesc de prima dată când m-a lăsat mama singură cu Taylan. Am sunat-o pe Anja. Plângeam. Dar Anja a stat de vorbă cu mine şi a reuşit să mă calmeze.

Acum Taylan are aproape 3 luni şi îmi este mai uşor. Încă mai sunt momente în care întâmpin diverse dificultăţi şi provocări. Cu toate astea, viaţa mea fără Taylan ar fi lipsită de sens.

Am ales să împărtăşesc cu voi experienţa mea, pentru că nu ştiu prin ce trec alţii, dar cunosc atât de multe femei aflate în situaţia mea! Fiecare dintre ele are o poveste în spate, în special mamele tinere. Unele dintre ele nu au norocul de a ieşi dintr-o asemenea situaţie de criză înainte de a li se naşte copilul. Însă, mă gândesc că, poate, povestea mea le va da acestor femei, acel strop de putere necesar pentru a ajunge cu bine la finalul zilei.

Sarcina mea m-a purtat prin unele dintre cele mai grele momente ale vieţii mele, dar a avut şi cel mai bun final cu putinţă. Acum, cu doar puţin ajutor, reuşesc să am singură grijă de fiul meu, în proporţie de 98%. Dar merită din plin tot efortul. Niciodată nu mi-am iubit viaţa mai mult ca acum!

Traducere din limba engleză: Diana Orzan

Sursa: stiripentruviata.ro



loading...
loading...

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *